Am avut si eu perioade...Am avut perioade in care ma adoram.Eram tot ce-mi trebuia si-mi eram de ajuns.Eram si un picut narcisista,ce sa zic!Am avut perioade in care zambeam si radeam in adevaratul sens al cuvantului...Radeam pentru ca asa simteam,pentru ca nu era ceva care sa ma faca sa ma simt trista,sau mai putin om decat ceilalti.Pentru ca eram fericita,simpla,fara idei preconcepute,tabu-uri si nici regrete.Eram copil inca,poate de-aia nici nu-mi pasa cat sau daca fac rau.Traiam si atat.Tot ce-mi doream era sa fiu MARE!Si asta includea un job bun,care sa-mi placa,sa am haine multe-multe si cam atat.
Eram fericita pentru ca,atunci ma credeam iubita,pentru ca ascultam tot ce imi spuneau oamenii,si ii credeam din simplul motiv -> "Ce motiv ar avea sa ma minta?"Nici nu mai stiu de cate ori ma intorceam seara tarziu[atunci mi se parea tarziu la 10 seara],si bunica mea statea in poarta casei asteptandu-ma cu o mie de griji,intrebandu-se pe unde mai sunt si ce fac.Copilaria mea a fost naspa.Am fost tintuita in casa,fara jucarii,prieteni sau prietene.Doar carti.Rar tv. pentru ca "ma prostea".Din cauza asta,am invatat sa fiu cea mai timida persoana din lume.Cerseam afectiune la tot pasul.Aveam vecini care se jucau fotbal,leapsa,cu masinutele cu orice...Stateam pe geam si ma uitam la ei.La scoala am fost 8 ani cea mai buna eleva din scoala si din clasa.Desi mi-am schimbat scoala de 3 ori in acesti 8 ani.Deci,n-am prea apucat sa-mi fac prieteni nici in generala...Intre timp,in clasa a VI-a au plecat ai mei in strainatate si am ramas cu bunica si cu sora mea cea mica.Eram responsabila si pentru ea,si pentru mine.Bunica era deja foarte in varsta si nu putea sa duca tot greul in casa.Dimineata o duceam pe sora-mea la scoala,ma intorceam si plecam si eu la scoala care era la vre-o 20 de km de unde stateam atunci.Intre timp,deh...eram si eu libera intr-un fel,si am reusit sa-mi fac o gasca de prieteni.Ma simteam ca niciodata.Protejata.Intr-un anumit fel....In clasa a 8-a,la vre-o doua saptamani,ai mei draguti parinti s-au hotarat sa-mi mai futa un pic viata.Si,hai sa ne luam copilu' in Spania ca e mai bineee!!Si asa am ajuns eu,un copil de 13 ani,intr-o tara straina,unde pana si parintii mei imi erau straini pentru ca nu-i mai vazusem de o groaza de timp...Am inceput scoala acolo.Nici tzipenie de strain in scoala aia,asa ca am venit ca o lovitura...:))Ma simteam ca un extraterestru,mic si verdeee...Stateam singura in banca,in recreatii eram singura mereu eram singura...Cand am inceput sa pricep cat de cat spaniola,sau mai precis castiliana,am inteles ca desi ei erau cu zambetul pe buze cand imi vorbeau...de fapt imi vorbeau foarte urat...Hija de puta,vete a tu pais de mierda;que haces tu aqui,es que alli no teneis comida;vete a tu pais mierda etc...Cei mai draguti erau cei care ma ignorau.Si asta am incercat sa fac.Sa ma fac cat mai mica si invizibila daca era posibil...Pierdeam orele in toaleta fetelor plangand,asteptand sa se faca ora plecarii sa pot sa ies in siguranta,pentru ca ma amenintau ca ma asteapta la poarta scolii sa imi taie mainile...cum era si un cantec in perioada aia.Plangeam de neputinta,plangeam cat pentru toata lumea.Ma rugam de ai mei sa ma trimita in tara si ma refuzau de fiecare data,negand parca,realitatea.Timp de 2 ani am trecut prin cele mai grele momente ale vietii mele.Am venit acasa...si am rugat un prieten sa imi faca rost de un steag.Saracu'...pentru chestia asta o sa il tin minte tot restul vietii mele...La 2 noaptea s-a dus sa imi fure un steag de pe scoala unde invatasem eu,si cu o ora inainte sa plec spre Spania,a venit la mine si mi l-a adus...L-am agatat pe geam si flutura in vant...ce-mi crestea mandria!Of:P In timp,am reusit sa devin puternica,zic eu.Am reusit sa trec peste tot ce-mi spuneau,am ignorat mult timp zvasticile desenate cu pixul pe gecile mele,sau ghiozdan,sau momentul in care mi-au dat foc la par...am reusit sa incep sa ii urasc din tot sufletul meu si sa le port pica mult timp de atunci.Ranile nu mi s-au vindecat.Inca visez momentele alea,inca simt cum un coleg de clasa m-a scuipat si cum ma striga fiica de curva,doar pentru ca aveam tupeul sa vin zilnic la scoala.Inca am ranile astea in suflet si nu mi se vor vindeca niciodata.Am incercat ca experienta asta sa nu ma afecteze,dar contrar dorintei mele,s-a intamplat.Cu o zi inainte sa plec definitiv din Spania,m-am dus la scoala si le-am spus colegilor niste lucruri pe care le adunasem de prea mult timp.Fara furie,fara lacrimi.
Am avut nevoie de prieteni.Voi m-ati gonit.Am avut nevoie de profesori sa ma apere si ati intors capul.Am avut nevoie sa imi vorbeasca cineva frumos.Macar cineva.Nimeni nu a facut-o.Mi-am primit insulte pe nedrept.Nici macar nu v-am vorbit vreo-data pana acum.N-am meritat nimic din ce mi-ati facut.Si pentru lucrurile astea o sa platiti mai devreme sau mai tarziu.
Si am plecat.
N-am avut nevoie sa ma compatimeasca cineva.Vreau doar sa va arat ca o serie de decizii proaste,duc la o posibila viata de rahat.
Si acum...acum sunt alta.Desi cu aceeasi frica de a fi respinsa,stau cu capul sus.Pentru ca nu am facut nici un rau nimanui.Pentru ca sunt genul de persoana care iarta.Pe ei nu i-am iertat...prea au lovit adanc.Nici nu o sa ii uit vreodata...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu