Intre romantism si iluzie

Comediile romantice au in general mare succes fiindca vand oamenilor vise frumoase, evadare din realitate/compromis si finaluri fericite. Si, chiar daca si mie imi place asta, nu sunt de acord cu metoda. Este marketing veritabil si, uneori, speranta desarta. Razi si plangi la un astfel de film, astepti finalul fericit si, cand s-a terminat te intorci poate la o viata searbada, la un sot gelos si violent, sau o femeie netrebnica si artagoasa, si te minunezi in ce ‘minunatie’ de relatie esti (altii cu bun simt se intreaba macar cum au ajuns acolo…). Problema acestor filme este momentul in care trec granita romanticului si ajung pe taramul iluziilor. Ca incearca sa te compare. Ca te imbie la imitatie. Si, din aceasta cauza, atentia privitorilor este distrasa exact de la lucrul cel mai important: dragostea in sine – fara ambalaje, fara feti-frumosi si cosanzene, fara restaurante luxoase, vacante romantice, turnuri imposibile. Hai sa fim seriosi: nu toti sunt asa, de fapt majoritatea nu e asa, nu toti isi permit “finalurile fericite” bazate aproape exclusiv pe suportul exterior si finalitate. In fond, ce e un “final fericit”? Oamenii trebuie lasati sa-si traiasca dragostea in felul lor: cu stangacii, saruturi si imbratisari imperfecte, cu saracie, defecte… aici trebuie sa fie dragostea, aici trebuie sa fie speranta. Nu in senzatiile si lacrimile pe care ti le dau filmele romantice prefabricate. Cu toate acestea, nu am sa incetez sa ma uit la comedii romantice. Dar eu am sa-mi traiesc dragostea asa cum stiu: cu atat farmec cat am, cu cat stiu sa sarut sau sa mangai, cu cati bani am, cu rudele pe care le am, cu problemele care sunt si care vor aparea. Nu mai cred in finaluri fericite. Cred in dragoste.