n copilarie eram baiat. Da, ma, chiar eram baiat. Si am fost asa pana pe la vreo 6 ani cand mama m-a bagat in sedinta. Nu stiu ce mi-a zis, stiu doar ca eram fetita.
Pfff, a fost cea mai grea lovitura. Doua zile n-am mai iesit pe teren, timp in care ma gandeam la o solutie. Trebuia sa fac ceva sa ma fac baiat. Am aflat ca ma facuse mama. In loc sa intreb, ca un copil normal, “pe unde?”, eu am gasit repede solutia “ea trebuie sa ma faca din nou si, de data asta, baiat”. Si incep sa ma rog de mama cu cerul si cu pamantul sa ma faca baiat. Mama nu si nu, copilul insista. Si insist asa cateva zile, chiar nu pricepeam de ce mama nu vrea. Pana la urma, ajunsa la capatul rabdarii, satula sa imi tot dea explicatii, ma trimite la tata, “pentru ca el e barbat si el te poate face si pe tine baiat”.
Si il iau pe tata si-l bag in campanie. Tata, un om foarte nervos de obicei (eu seman cu el, la moaca, dar se pune si asta), doar rade. N-a fost nevoie sa insist prea mult, omul si-a dat seama ce-si dorea odrasla si imediat o dam la pace. “Asta vrei tu? Pai, daca asta vrei, te fac baiat…”. Oau, ce tare e tata, superbaiat… nu ca mama. Si sar pe el: “fa-ma”. “A, pai nu am timp chiar acum, dar te fac… miercuri. E bine?”. Eu: “Daaaaa!”. Si, dupa ce am terminat de zis “da”, am zbughit-o pe poarta la copii (nu cred mai e nevoie sa precizez ca acesti copii erau numai baieti). De ce credeti ca m-am dus asa repede? Sa-mi iau la revedere de la ei ca uite acu’ se face miercuri si ma transform. Le-am zis ca pe mine ma face tata baiat, o sa fiu la fel ca ei, dar n-o sa ii mai cunosc… ca ma face din nou… dar eu raman tot Dana.
Ma mai duceam si cu ei la fotbal, dar nu jucam. Nu jucam ca nu ma lasau ei, dar ma puneau sa fiu atenta la joc, ca de miercuri incolo intru in echipa
